Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat
Mi se spune des să mai scriu, că scriu fain și că inspir prin poveștile mele. Uneori doar asta aș face, aș petrece ore întregi scriind și scriind până când ar ieși la lumină din interiorul meu tot ce vrea să fie văzut și auzit. Aș scrie până când nu ar mai fi nimic de scris și chiar și atunci tot cred că s-ar mai găsi ceva de scris despre asta. Uneori mă simt expusă complet, fără scut, fără protecție și fără ziduri; mă simt goală și privită atent și încă nu sunt sigură de sentimentele pe care le am vizavi de asta. Scrisul vindecă copilul ăla pe care nu l-a întrebat nimeni ce vrea, ce crede sau ce simte și nu l-a ascultat cineva atunci când voia să împărtășească despre ce vrea, ce crede sau ce simte. Pentru asta scriu eu, pentru mine cea copilă, cea puștoaică și cea adolescentă. Toate sunt în mine și vor să preia cuvântul pe rând, iar eu le las la conducere, le onorez și le iubesc pe fiecare în parte. Sunt un om care simte foarte intens și până nu demult, credeam că e ceva greșit la