E o noapte târzie, stau întinsă strângând cu putere plapuma în brațe, privind tavanul. Nu știu dacă îl privesc într-adevăr sau dacă mă uit pierdută în culoarea lui întunecată; nici nu clipesc deci, probabil visez cu ochii deschiși ..sau nu, sigur nu visez, eu nu mai am vise, s-au făcut pulbere când m-ai lăsat sã cad de la cer, grea ca o piatră. Nu știu dacă sunt rănită, dezamăgită sau dezorientată, de fapt, nu știu dacă mai sunt. Sufletește, cã trupul încă zace aici. Zace, nu știe să mai fie ce a fost, știe doar sa fie ce e acum, un trup gol. Gol. Zice că s-a pierdut de suflet, nu știe cum, sau de ce. Stai puțin. Ba da, știe, din vina ta, ce nu știe este de ce a trebuit să fie așa ..și nu altfel. Vreau să mă plâng, așa cum n-am făcut-o niciodată. Să mă declar neiubită și neimportantă și, deși aș mai avea multe de spus, nu mai știu alte cuvinte, mintea mea a rămas în spatele barierelor tale născute din lacrimi și regrete. Sunt atâția "nu știu" în rândurile astea ce ție îți
Sorana Cașu