Treceți la conținutul principal

To be or not to be... in love.

Stau lipită de spatele lui şi îi simt respirația greoaie din somn.Bătăile inimii devin şi ele din ce în ce mai profunde şi mai rare, anunțând parcă plecarea în lumea viselor. Sunt fericită, atât de fericită încât nu pot dormi. Mă năvălesc tot felul de sentimente ce mă determină să scriu , să mă dezbrac de rețineri şi să povestesc cum un om mi-a devenit pasiune..totuşi, cred cu desăvârşire că şi cuvântul "pasiune" e insuficient pentru ceea ce simt. Mulți s-ar îndoi de ceea ce vreau să exprim şi probabil ar zice că folosesc cuvinte prea mari, dar am ajuns în pasul de adorare profundă. Nu vă gândiți că face eforturi prea mari pentru asta. Simplitatea lui şi totalitatea gesturilor mici îmi umplu sufletul.Un zâmbet copilăresc şi sincer sau genul de privire drăgăstoasă sunt doar puține dintre miile de exemple. Şi nu e nevoie să îmi spună măcar un cuvânt pentru că îl simt. Simt ce vrea să îmi transmită de parcă aş vorbi cu mine însămi, s-a creat din pură întâmplare o legătură mai strânsă decât cea dintre gemeni, iar asta mă bucură enorm pentru că e greu ca cineva să o mai poată rupe. Iubesc faptul că m-a lăsat să îi descopăr interiorul şi să cunosc copilul din el, copilul rănit de răutățile trecutului, un copil ce are nevoie de o dragoste mai adâncă decât oceanul. Prețuiesc fiecare clipă de parcă ar fii ultima şi asta mă face un om fericit. Iar dacă mă va trimite la dracu dezamăgindu-mă, mă voi duce în Iad zâmbind şi bucurându-mă veşnic că am întâlnit un om ca el.

Postări populare de pe acest blog

Copilul de zahăr

Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane. Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața

Raw

Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat

Este ușor

Este ușor să îți dorești ca lucrurile din viața ta, care te-au modelat ca pe o plastilină, să se fi întâmplat într-un mod diferit. Este ușor să te gândești ca măcar o singură acțiune să se fi întâmplat altfel, ar fi dus acum în prezent, la o cu totul altă realitate. Am trecut prin Eforie Nord acum câteva zile, acel loc reușește să mă trimită în trecut de fiecare dată. Trecutul nu există, cum nu există nici ziua de ieri, dar trăiește în inima și în creierul meu sub formă de emoție, din emoții vorbesc, din tot ce am simțit, asta este realitatea mea asupra trecutului și cel mai probabil, a noastră, a tuturor. Eram ieșită de pe băncile școlii, era 9 iulie 2016 și terminasem Bac-ul cu o zi în urmă. Abia așteptasem momentul, era biletul meu de plecare din orașul în care m-am născut. Privind în trecut, sună absolut nebunește tot ce am făcut. Am plecat de acasă, aveam 100 de lei și câteva lucruri într-un geamantan împrumutat, eram singură și urma să merg să ma angajez la mare, pe un post