Diminețile, te trezești buimacă și privești ceasul. Iar ai dormit mai mult decât îți propusesei, te învârți prin casă și nu știi ce să faci mai repede. Cafeaua, ba nu, hainele, oh nu, trebuie să te speli pe dinți, dar încă nu te-ai hotărât cu ce te îmbraci.
După o învălmășală de 30 de minute în care nu ai făcut mare lucru, îți amintești că ești ești pe fugă pentru că “cine știe ce o fi la metrou” .
Pleci exasperată din casă, micul dejun nu l-ai servit, cafeaua nu ai băut-o nici jumătate, nici nu ai avut timp să te machiezi, ai aruncat două haine pe tine aproape șifonate și ai plecat către job.
Ajungi la servici cu un mic plus de 10 minute iar, managera te intreabă pe un ton ușor iritat :” Tu nu vezi cât este ceasul ?” . Sigur nu ai ce să spui, așa că încerci să te scuzi umil. Începi să îți îndeplinești cât mai repede treburile pe ziua de azi și o ții într-o continuitate barbară până puțin după prânz. Apoi, tot cu aceeași atitudine umilă încerci să îți faci loc printre ceilalți, ca să poți merge la masă cât mai repede posibil, ca nu cumva să superi pe cineva .
Cobori, mergi în grabă până în supermarket, cauți cel mai la îndemână sendviș, apoi către casa de marcat te oprești la frigiderele cu băutură să îți iei o sticlă cu apă. Mănânci în drum spre birou, iei o gură mare de apă și îți spui : “Hai că până aici este bine! “
Te întorci la lucru până la ora 17 fără să te mai gândești la nevoile tale trupești, le ignori conștient, doar pentru a nu pierde timp din dorința de a termina cât mai repede.
Este ora plecării, îți strângi lucrurile îngândurată și pornești pe jos către metrou. Îți tot repeți cât de bine ți-a mers ziua și ești fericită că ți-ai indeplinit toate sarcinile aproape exemplar.
Este aglomerat, ca tine sunt sute de oameni, haos, furie , oboseală, stres, vorbiți toți pe aceeași limbă și parcă vă înțelegeți din priviri.
Ajungi acasă, extenuată dupa toată această alergătură fără sens, îți arunci geanta pe canapea, îți lași pantofii pe hol și nu știi dacă vrei să te odihnești sau să faci o baie caldă.
Te aștezi în pat și reflectezi asupra zilei ce jumătate a trecut .
Nu înțelegi ce nu funcționează, ai un job bun, câștigi bani frumoși, te dedici, îți dedici chiar viața acestui loc de muncă.
Ești deprimată, tristă, frustrată și îndurerată.
Când te-ai relaxat ultima dată stând în cadă ore întregi, când ai fost ultima oară la un tratament facial, când ți-ai făcut ultima oară o mască de păr acasă?
Când te-ai iubit pe tine ultima oară, om drag?
După o învălmășală de 30 de minute în care nu ai făcut mare lucru, îți amintești că ești ești pe fugă pentru că “cine știe ce o fi la metrou” .
Pleci exasperată din casă, micul dejun nu l-ai servit, cafeaua nu ai băut-o nici jumătate, nici nu ai avut timp să te machiezi, ai aruncat două haine pe tine aproape șifonate și ai plecat către job.
Ajungi la servici cu un mic plus de 10 minute iar, managera te intreabă pe un ton ușor iritat :” Tu nu vezi cât este ceasul ?” . Sigur nu ai ce să spui, așa că încerci să te scuzi umil. Începi să îți îndeplinești cât mai repede treburile pe ziua de azi și o ții într-o continuitate barbară până puțin după prânz. Apoi, tot cu aceeași atitudine umilă încerci să îți faci loc printre ceilalți, ca să poți merge la masă cât mai repede posibil, ca nu cumva să superi pe cineva .
Cobori, mergi în grabă până în supermarket, cauți cel mai la îndemână sendviș, apoi către casa de marcat te oprești la frigiderele cu băutură să îți iei o sticlă cu apă. Mănânci în drum spre birou, iei o gură mare de apă și îți spui : “Hai că până aici este bine! “
Te întorci la lucru până la ora 17 fără să te mai gândești la nevoile tale trupești, le ignori conștient, doar pentru a nu pierde timp din dorința de a termina cât mai repede.
Este ora plecării, îți strângi lucrurile îngândurată și pornești pe jos către metrou. Îți tot repeți cât de bine ți-a mers ziua și ești fericită că ți-ai indeplinit toate sarcinile aproape exemplar.
Este aglomerat, ca tine sunt sute de oameni, haos, furie , oboseală, stres, vorbiți toți pe aceeași limbă și parcă vă înțelegeți din priviri.
Ajungi acasă, extenuată dupa toată această alergătură fără sens, îți arunci geanta pe canapea, îți lași pantofii pe hol și nu știi dacă vrei să te odihnești sau să faci o baie caldă.
Te aștezi în pat și reflectezi asupra zilei ce jumătate a trecut .
Nu înțelegi ce nu funcționează, ai un job bun, câștigi bani frumoși, te dedici, îți dedici chiar viața acestui loc de muncă.
Ești deprimată, tristă, frustrată și îndurerată.
Când te-ai relaxat ultima dată stând în cadă ore întregi, când ai fost ultima oară la un tratament facial, când ți-ai făcut ultima oară o mască de păr acasă?
Când te-ai iubit pe tine ultima oară, om drag?