Treceți la conținutul principal

Viață după alienare

Te-am revăzut după mult timp, aveam emoții și zâmbeam pierdută în ochii tăi verzui. Nu știam cum să mă port, ce să zic sau ce să fac, așa că m-am prefăcut indiferentă de venirea ta, deși pe dinăuntru explodam de fericire. Au fost momente în care ne-am îmbrățișat și în care mi-am lipit fruntea de umărul tău. Simțeam ceva înăuntrul meu care mă încălzea, dar nu știam ce este. Eram amândoi pierduți în amintirile ce ne îmbătau în melancolie , împreună cu alcoolul pe care deja îl împărțeam la o masă din spatele localului, feriți de oameni.
După scurt timp ne-am urcat în taxi, făcându-ne drum printre nămeți. Cerul era roșiatic și acoperit de nori ce imitau un fum gros de culoare gri. Mă uitam pe geam și te țineam de mână. Nu știam dacă este bine ceea ce fac, nu știam dacă îmi doresc asta, nu știam nimic...Am ajuns la tine acasă, un loc curat și cald care, parcă mă primea cu toată inima. Mă simțeam rușinată și mă comportam ca și cum abia te cunoscusem. Îmi treceau imagini prin cap și încercam să mă conving că se va întâmpla și asta va fii. Vom trăi fără resentimente..
M-am lăsat dusă de val și m-ai prins în brațele tale. M-ai sărutat și m-ai făcut să tremur. Mi-ai mângâiat tot corpul și m-ai făcut a ta pentru o seară. Ne-am așezat unul lângă celălalt și ne-am privit ca odinioară. Ți-am mărturisit că te-am iubit și ți-ai lipit buzele de umărul meu în semn de regret.
În balcon geamurile se abureau sub căldura corpurilor noastre fierbinți, în timp ce priveam pe fereastră frigul de afară, fumând țigară după țigară. Timpul s-a scurs parcă printr-o clepsidră întoarsă doar o singură dată și a trebuit să ne despărțim..
Ei bine, drumul până la mine a fost cel mai scurt din câte există, în viziunea mea, echivalentul unui milimetru. Eram lipită de tine și îmi era greu să te las să pleci. Nu voiam să îți dau drumul. M-a îngenunchiat durerea în momentul în care te-am sărutat în semn de adio. M-ai golit și ai luat cu tine tot ce se afla în mine. Nu găseam rost să merg acasă, m-aș fi aruncat în zăpada de un metru înălțime și aș fi rămas acolo nemișcată.
Îmi făceam singură curaj și totodată mă mințeam că nu voi suferi dar, deja trăiam pe viu amarul lipsei tale. Am dus cu greu acele câteva zile de anestezie, mă gândeam la tine în fiecare seară ca să pot adormi. Mi te imaginam în fața mea mângâindu-ți fruntea, îți purtam dorul ca pe propriul corp.. și l-am tot purtat... săptămâni, apoi luni..Încet m-am străduit să îmi revin și poate mă mint dar, uneori tresar când îmi apari în gând ..

Se spunea că doar o femeie îți poate lua totul cu ea când pleacă...

Postări populare de pe acest blog

Copilul de zahăr

Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane. Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața

Raw

Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat

Este ușor

Este ușor să îți dorești ca lucrurile din viața ta, care te-au modelat ca pe o plastilină, să se fi întâmplat într-un mod diferit. Este ușor să te gândești ca măcar o singură acțiune să se fi întâmplat altfel, ar fi dus acum în prezent, la o cu totul altă realitate. Am trecut prin Eforie Nord acum câteva zile, acel loc reușește să mă trimită în trecut de fiecare dată. Trecutul nu există, cum nu există nici ziua de ieri, dar trăiește în inima și în creierul meu sub formă de emoție, din emoții vorbesc, din tot ce am simțit, asta este realitatea mea asupra trecutului și cel mai probabil, a noastră, a tuturor. Eram ieșită de pe băncile școlii, era 9 iulie 2016 și terminasem Bac-ul cu o zi în urmă. Abia așteptasem momentul, era biletul meu de plecare din orașul în care m-am născut. Privind în trecut, sună absolut nebunește tot ce am făcut. Am plecat de acasă, aveam 100 de lei și câteva lucruri într-un geamantan împrumutat, eram singură și urma să merg să ma angajez la mare, pe un post