Treceți la conținutul principal

Un vis

Am avut un vis..
Visam că te-am întâlnit pe o bancă, mă așteptai privind în stânga și în dreapta. M-am apropiat și m-am așezat lângă tine, m-ai sărutat pe obraz și ne-am strâns în brațe, ca și cum ne dusesem dorul. Aveam emoții, nu știam ce să îți spun și în același timp mă copleșeau și emoțiile tale. Ne-am ridicat și am hotărît să ne plimbăm. Ne-am luat de mână și ne-am pierdut prin mulțime, pe străzi atât de pline, dar în același timp, atât de goale. Eram noi, și nimic în jurul nostru. Eram în Rai și parcă și in Iad. Două mâini ce s-au prins puternic și ce nu voiau să mai renunțe una la cealaltă. Și te-am atins, și mi-am plecat capul pe umărul tău așteptând verdele semaforului iar, buzele tale mi-au atins fruntea în timp ce, zâmbetul meu prindea contur. De acolo, universul meu a luat naștere.
Ne-am oprit într-un parc, căutând un loc umbros sub copaci și ne-am așezat, apropiindu-ne. Ne-am sărutat în timp ce, stropii de soare își făceau loc printre frunzele pomilor, îmbrăcându-ne într-un aur pur. M-ai alintat, mi-ai mângâiat fața, mi-ai plimbat mâna prin păr, m-ai îmbrățișat, m-ai făcut să îmi reamintesc că sunt frumoasă, că sunt minunată și că merit să fiu iubită. Ne-am contopit buzele de atât de multe ori, încât devenisem un tot.
Eram fericită dar speriată, nu înțelegeam sentimentul dar știam că ceva se întâmplă. Îmi doream să te am dar îmi era teamă că nu am să știu ce să fac cu tine.
Te-am primit în vis, lasă-mă să te primesc și în suflet.
Te rog spune-mi că ești real, al meu chip cu ochi blânzi, zâmbet timid și păr inelat.

Postări populare de pe acest blog

Copilul de zahăr

Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane. Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața

Raw

Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat

Este ușor

Este ușor să îți dorești ca lucrurile din viața ta, care te-au modelat ca pe o plastilină, să se fi întâmplat într-un mod diferit. Este ușor să te gândești ca măcar o singură acțiune să se fi întâmplat altfel, ar fi dus acum în prezent, la o cu totul altă realitate. Am trecut prin Eforie Nord acum câteva zile, acel loc reușește să mă trimită în trecut de fiecare dată. Trecutul nu există, cum nu există nici ziua de ieri, dar trăiește în inima și în creierul meu sub formă de emoție, din emoții vorbesc, din tot ce am simțit, asta este realitatea mea asupra trecutului și cel mai probabil, a noastră, a tuturor. Eram ieșită de pe băncile școlii, era 9 iulie 2016 și terminasem Bac-ul cu o zi în urmă. Abia așteptasem momentul, era biletul meu de plecare din orașul în care m-am născut. Privind în trecut, sună absolut nebunește tot ce am făcut. Am plecat de acasă, aveam 100 de lei și câteva lucruri într-un geamantan împrumutat, eram singură și urma să merg să ma angajez la mare, pe un post