Am fost nevoită să accept, așa că am venit în casa ta. Am intrat pe poartă și m-a întâmpinat mama ta, femeia de fier, ce încă se ținea pe picioare, în pofida lucrurilor. M-am apropiat de ușa de la intrare și m-am aplecat să îți aprind candela. Mi-au izbucnit lacrimile și mă gândeam în continuu la ceea ce fac. Mi se părea ireal să vin la tine dar, nu să te văd, ci să te plâng. Bățul de chibrit îmi ardea degetele, dar lacrimile nu mă lăsau să văd fitilul lumânării. Aveam chipul ud, iar durerea îmi induna fiecare celulă. Am intrat la tine..erai atât de frumos și de senin, dar...nu erai tu. Ce priveam eu era doar un corp, tu plecasei deja, iar eu nu apucasem să îmi iau la revedere. Îți mângâiam poza de pe masă și îți zâmbeam, dar tu nu îmi mai zâmbeai inapoi..Am luat-o, am strâns-o la piept și am pătat-o cu durere din durerea ta. Te aveam aproape de inimă și mă simțeam mai bine. Te-am luat afară și am vorbit cu tine. Mă îmbărbătai și îmi ziceai să nu mai fiu tristă. Voiai să mă bucur de ce a fost, nu să sufăr după ce nu mai este. Am așteptat momentul în care să fim doar noi doi ca să mă pot simți în largul meu și să îți pot vorbi deschis. Stăteam sprijinită de sicriul tău și ardeam amarul prin cuvinte grele. Trăiam o durere enormă pe viu și nu mă mai puteam ține pe picioare, dar tu erai acolo și ma susțineai cu toată puterea ta. Imagini încă derulau prin fața ochilor mei și preferam să cred că sunt reale și abia așteptam să ne întâlnim, să stăm ca odinioară.
Am plecat acasă fără nimic, nu mă mai aveam nici măcar pe mine, rămăsesem să te veghez știind că mai este puțin până nu te voi mai vedea niciodată. Corpul meu era extenuat și mă pregăteam curajoasă pentru ziua următoare.
M-am trezit mai obosită decât adormisem și îmi era greu să vin să te conduc pe ultimul drum. Îmi era greu să îți văd părinții suferind și îmi era greu să mai duc atâta durere cu mine. Mi-am luat sufletul în spate și am pornit spre tine, mi-am făcut loc în șirul de oameni negrii ce te urmau și am plâns tot ce mai aveam. M-am oprit la fiecare răscruce de drum și priveam zeci de bănuți zburând în aer, ce apoi se loveau zguduitor de asfalt. Eram în transă, o transă frumoasă ce mă ținea în viață, încât să nu mă așez lângă tine și să mor. Mergeam către biserică și uram faptul că eram mai aproape de despărțire. Mi-am luat ultima sărutare de la tine și ți-am atins mâna de un rece glaciar. Atunci mi-am dat seama că tu chiar nu mai ești și că nu mă voi mai bucura niciodată de atingerea ta fină și caldă. Am părăsit încăperea dușmănind totul în jurul meu și am ieșit pe ușa bisericii bulversată. Tu nu mai erai. DE CE?! DE CE DOAMNE ?! DEEE CEEEEEEEEEEEEEE ?!
Vie dar totuși moartă, mi-am căutat puterea să fiu lângă tine în drumul spre cimitir. Acolo toți plângeau în cor și le simțeai durerea doar privindu-i. Plângeai privindu-i, plângeai privindu-te. Am aruncat o mână de pământ peste tine și am știut că s-a terminat.
Atunci am știut că totul s-a dus. A murit totul odată cu noi. Nu mai puteam să merg, eram un nimic, nu mai existam. Am părăsit cimitirul dezamăgită că ai plecat, îndreptându-mă spre locul nostru plin de amintiri. Mi-am urlat durerea și am zguduit Raiul și Iadul simultan.
Mă simțeam ca o lumânare ce arde până dispare..Și am dispărut...
Abia aștept să ne întâlnim...am multe să îți povestesc.
Te iubesc etern.