Poate te întrebi ce este povestea dintr-o cutie de chibrit. Probabil îți aminteşti basmele iubirii perfecte ale copilăriei, în care cei doi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.. eu am fost prințesa, iar el, cavalerul meu.
.
.
.
A apărut spontan în lumea mea, era curcubeul ce mi-a adus culoare în viață. Și-a făcut loc printre toți norii de pe cerul meu și a izbutit, înseninându-mi zilele. L-am strâns în brațe și mi-a dat din calmul lui, i-am mângâiat chipul și l-am sărutat pe frunte, iar atunci am devenit Univers. Timpul s-a disipit și ne-am transformat în materie.
L-am cunoscut întâmplător, am venit spre el cu inima deschisă și la fel am fost primită și eu. Mi-a dat primul sărut și m-am îndrăgostit de buzele lui, am privit amândoi albumelele cu poze al sufletelor și am discutat infinit. Mi-am lipit capul de pieptul său de mii de ori și am fost până în Rai și înapoi, de tot atâtea ori.
A venit și a plecat și a venit iar. L-am privit întorcându-mi spatele și m-a durut, dar s-a întors cu un buchet de trandafiri pe care i-a plantat în noroiul din inima mea. Cu timpul, au înflorit și m-au făcut mai frumoasă. Am împrăștiat pe sute de kilometrii, petale și parfum fin de dragoste. M-am risipit, iar el m-a adunat înapoi cu grijă, m-a aşezat într-o cutie de catifea, ascunzându-mă adânc în inima lui.
Am trăit doar noi doi, departe de lume, ne-am rezumat amintirile la o cameră și am fost fără ca cineva să știe. Zile și nopți la rând am privit un cer, am împărțit un pat, o pernă, o picătură de rouă și un sentiment. Ne-am strâns de mână și ne-am plimbat ani întregi fără să îmbătrânim. Am creat povești, am fost proprii noștri eroi și am dus multe bătălii în dragoste, învingând. Am fost un tot și mai mult de atât, mi-a tratat rănile și mi-a sărutat cicatricele cu tandrețe,a fost acolo și m-a așteptat oricât.
Când cerul s-a aprins, iar Luceafărul a plouat cu cristale reci, eu am devenit Luna. Îndrăgostită etern de Soare și totuși mereu prea departe de el.
Zâmbea, iar stanele de piatră zâmbeau de dragul său, s-a alintat în brațele mele și m-a făcut să mă bucur că îl am. Este visul frumos de care îți aminteşti dimineața cu drag, deşi regreți că a fost doar un vis.
Câtă fericire mi-a adus ! Și ce frumos am trăit !
Am fost tablou şi artă, am fost viață şi am fost doi.
Eram mândră de frumusețea curcubeului meu, l-am prețuit fiecare secundă în care m-a trimis în efemer. Îl admiram zilnic de la geam şi ne ofeream sentimente cadou. Zburau fluturi albi către nori, pe care el picta iubirea. Mă trezeam sperând să îl zăresc din nou acolo şi îl rugam mereu să mai stea..şi m-a vegheat, zile şi săptămâni..până într-o dimineață când m-am trezit şi el nu mai era.
Atunci am înțeles că este nevoie de căldură şi pe cerul altcuiva..
Dacă tu ştiai că şi curcubeele dispar odată cu furtuna..ei bine..eu nu am vrut să ştiu.