Treceți la conținutul principal

Visul fluture

Sunt o amatoare de iubire, iubesc oamenii și iubesc sentimentele. Sunt încântată de tot ce se întâmplă în jurul meu și îmi place să simt la cel mai înalt nivel. Deși duce ușor spre paradox, sunt închisă în mine și prefer să trăiesc anumite experiențe singură.
Îmi place să stau trează când toți oamenii sunt pierduți în vise și să-mi consum gândurile arzându-le în cuvinte. În sunet de rece scriu aceste rânduri, plouă și e frig..vreau să mă încălzesc puțin povestindu-vă ceva de suflet.
Am avut un vis, ce a trăit la fel de mult precum un fluture. Am visat că l-am reîntâlnit pe el, după o perioadă de mai bine de un deceniu. Am fost încântați și am căzut repede într-o mreajă frumoasă și îmbătătoare. M-a făcut să-mi arăt gropițele din obraji și să mă intimidez ca un copil. Am fost reticentă și nu am crezut în nimic, dar el a tot venit către mine cu inima deschisă și a reușit să mă fure. M-am îndrăgostit de zâmbetul lui timid și de felul în care își întorcea privirea rușinat, când îl admiram cu drag. Îmi dăruia cele mai frumoase sentimente la care, de multe ori nici nu mai puteam face față, mă copleșeau emoțiile și nu știam decât să tac. Am avut primul sărut și l-am simțit ca pe ceva pe care îl așteptasem de mult timp..Ore treceau, momentele își continuau firul, inima mea începea să simtă și pieptul să-mi explodeze de căldură. Aveam goluri în stomac ori de câte ori îl revedeam și mă surprindeam pe mine cu aceste trăiri, de care nu credeam că sunt capabilă. Adoram să-i sărut tatuajul de pe spate și o făceam cu orice ocazie. Adormeam mereu cu gândul la el, sau cu el în brațe și aveam cel mai lin somn din ultimul timp. Mă îmbăta afectivitatea cu care mă învelea în fiecare seară și mă simțeam fericită. Îmi era drag în tot ceea ce făcea..cafeaua de dimineață, cartofii prăjiți, modul în care vorbea și expresiile faciale. Îi ascultam vocea ca pe o melodie preferată, adoram acea notificare ce îi purta numele sau acea poză de pe fundal, ce mă determina să privesc ceasul din ce in ce mai des. Tânjeam după mângâierile lui blânde sau după cuvintele care, întotdeauna păreau foarte bine alese.. așteptam nerăbdătoare să petrec timp cu el și trăiam intens fiecare moment.
Dacă această fantasmă ar putea să-mi vorbească, mi-ar spune că exagerez, pentru că totul sună perfect de frumos, dar nu mă aștept să înțeleagă nimeni intensitatea cu care eu experimentez sentimente.. Pare o poveste din cărți, sau chiar ceea ce este, vis ..dar pentru că visele nu țin o veșnicie, a trebuit să mă trezesc în realitatea în care acest el, nu există. Am deschis ochii buimacă strigându-l în repetate rânduri..fără să înțeleg că se terminase. Am moțăit câteva ore sperând că voi adormi la loc, dar nu s-a întâmplat..

Tu, dacă citești asta, te rog ia-mă de mână și hai să mai visăm odată..

Postări populare de pe acest blog

Copilul de zahăr

Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane. Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața

Raw

Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat

Este ușor

Este ușor să îți dorești ca lucrurile din viața ta, care te-au modelat ca pe o plastilină, să se fi întâmplat într-un mod diferit. Este ușor să te gândești ca măcar o singură acțiune să se fi întâmplat altfel, ar fi dus acum în prezent, la o cu totul altă realitate. Am trecut prin Eforie Nord acum câteva zile, acel loc reușește să mă trimită în trecut de fiecare dată. Trecutul nu există, cum nu există nici ziua de ieri, dar trăiește în inima și în creierul meu sub formă de emoție, din emoții vorbesc, din tot ce am simțit, asta este realitatea mea asupra trecutului și cel mai probabil, a noastră, a tuturor. Eram ieșită de pe băncile școlii, era 9 iulie 2016 și terminasem Bac-ul cu o zi în urmă. Abia așteptasem momentul, era biletul meu de plecare din orașul în care m-am născut. Privind în trecut, sună absolut nebunește tot ce am făcut. Am plecat de acasă, aveam 100 de lei și câteva lucruri într-un geamantan împrumutat, eram singură și urma să merg să ma angajez la mare, pe un post