Treceți la conținutul principal

The Butterfly Effect

( Better with music : https://youtu.be/eAbDNUj8pxo )

" Efectul Fluturelui, în teoria haosului, susține că mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosfera se va schimba. Peste o lună poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea."

Mergând pe premisa teoriei haosului, cred că în noi oamenii, se petrece constant un Efect al Fluturelui, sau chiar mai multe. Ca un rezumat mai mult poetic și mai puțin științific, consider că toate acțiunile noastre din prezent, aduc schimbări după sine, în viitor și că într-un final ajungem să fim suma alegerilor noastre. Este o deducție logică, pe care oricine o poate face, cheia este să devenim conștienți că viața noastră este așa cum o facem noi să fie și astfel, să încetăm să mai blamăm persoanele din jur, destinul, pe Dumnezeu sau orice altă sursă externă.

În curând fac 23 de ani, observ cum și ce am trăit până acum...și real în sufletul meu, mă bucur. Noi oamenii suntem plini de povești, merg pe stradă și văd în jurul meu coperți de cărți, ce ascund după sine, în cel mai intim mod, sentimente, amintiri, emoții și basme. Unele coperți sunt mai viu colorate, altele mai ponosite, unele sunt cartonate, altele mai deteriorate, iar acest lucru ne face speciali, magici, autentici. Indiferent de tipul de istorie pe care îl avem, este esențial pentru sinele nostru să învățăm să ne deschidem, să lasăm poveștile noastre să prindă viață, să fie auzite, înțelese iar apoi acceptate. Ele au nevoie să colinde zburdalnice din loc în loc și din suflet în suflet.

Eu am povestea mea, ea mi-a dăruit mie înțelegere, răbdare și căldură. Am învățat să ofer necondiționat și să iubesc la fel. Mă bucur că este soare pe cer dimineața, mă bucur când văd un copil că se joacă cu parinții lui, mă bucur să văd doi batrâni ce se plimbă împreună prin parc, mă bucura ploaia, mă bucură copacii, animalele, mă bucură viața și sunt recunoscătoare că trăiesc.

Tu ai povestea ta, fii mândru de ea și las-o să se materializeze în cel mai frumos mod posibil, fă Rai din ce ai și bucură-te de viața ta. Totul are un curs, căruia nu i te poți opune, întâmplarile vin, pleacă. În momentele în care nu mai poți, amintește-ți că stă în puterea ta să ai grijă de propria-ți copertă !

Cu iubire, Sorana.

Postări populare de pe acest blog

Copilul de zahăr

Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane. Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața

Raw

Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat

Este ușor

Este ușor să îți dorești ca lucrurile din viața ta, care te-au modelat ca pe o plastilină, să se fi întâmplat într-un mod diferit. Este ușor să te gândești ca măcar o singură acțiune să se fi întâmplat altfel, ar fi dus acum în prezent, la o cu totul altă realitate. Am trecut prin Eforie Nord acum câteva zile, acel loc reușește să mă trimită în trecut de fiecare dată. Trecutul nu există, cum nu există nici ziua de ieri, dar trăiește în inima și în creierul meu sub formă de emoție, din emoții vorbesc, din tot ce am simțit, asta este realitatea mea asupra trecutului și cel mai probabil, a noastră, a tuturor. Eram ieșită de pe băncile școlii, era 9 iulie 2016 și terminasem Bac-ul cu o zi în urmă. Abia așteptasem momentul, era biletul meu de plecare din orașul în care m-am născut. Privind în trecut, sună absolut nebunește tot ce am făcut. Am plecat de acasă, aveam 100 de lei și câteva lucruri într-un geamantan împrumutat, eram singură și urma să merg să ma angajez la mare, pe un post