Treceți la conținutul principal

Cine sunt eu ?


Bună, eu sunt Sorana Cașu, am 23 de ani și studiez la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Constanța. Am acest blog din 2014 și actual lucrez la a forma o comunitate prin prisma acestui site. Inițial, postările mele au fost un fel de confesiuni în momentele în care simțeam că nu pot vorbi cu cineva, alegeam să scriu aici diferite lucrări. Pe unele le-am lăsat publice, pe altele poate prea intime, prea triste, am ales să le convertesc la draft. Poate cândva am să revin asupra lor și am să le postez. Deoarece vreau să creez o comunitate, am ales să vă vorbesc puțin despre mine, pentru a ne cunoaște, apoi probabil în timp am să creez o pagină de facebook, unde ne vom putea cunoaște împreună.

După cum am spus mai sus, numele meu este Sorana Cașu, am 23 de ani și locuiesc în Constanța. Sunt născută și crescută în Călărași, oraș în care am făcut școala, liceul, oraș în care familia mea locuiește. Deoarece am simțit că mediul înconjurător nu îmi este prielnic, am ales să plec din oraș în anul 2016, să lucrez imediat după terminarea bacului, pe care l-am picat. Fiind sezon estival, mi-am zis că aș putea lucra la mare și așa am și făcut. Am căutat pe internet locuri de muncă, iar următoarea zi eram în tren, singură, către Eforie Nord la primul meu job - cameristă. Loc din care am plecat după exact 5 zile din cauza faptului că nu eram respectată ca și angajat, șefii profintând de faptul că eram o adolescentă fără experiență, venită dintr-un alt oraș. Fix în seara demisiei, am găsit altă oportunitate și am luat trenul noaptea către Mangalia, unde m-am angajat tot ca și cameristă, loc în care am stat până în septembrie, la terminarea sezonului. Jobul de acolo era greu, mediul era toxic, mă consumam, nu prea primeam mâncare, iar stresul era la un nivel foarte ridicat. Totuși compensam prin aventura pe care o aveam cu un coleg de muncă, cu distracțiile de după program, alcoolul, petrecerile, sentimentul de independență, de libertate. Am slăbit 14 kg, dar mă simțeam fericită pentru că gustam din viață cu adevărat. Ulterior, m-am stabilit în Mangalia, mi-am făcut prieteni, am experimentat diverse joburi : pariuri sportive, casieră, ospătar. Am mai încercat să dau examenul de bacalaureat, dar nu l-am luat.

În 2017, m-am mutat în București cu iubitul meu de atunci, care era tot din Mangalia. Simțeam nevoia de ceva nou, de ceva palpitant, aveam 19 ani și voiam să văd oameni, să cunosc, să trăiesc. Ajunsă în București, m-am acomodat repede, mi-am găsit de lucru, totul părea că merge bine, dar ceva simțeam că îmi lipsește. Nu știam ce, dar aveam un gol în suflet, care nu mi se umplea nicicum.

Așa am descoperit terapia, la 19 ani. Punctul de întorsătură al vieții mele. De acolo am început să văd cu adevărat. La scurt timp după ce am început terapia, relația mea s-a destrămat, fiind bazată pe jocuri de putere, pe traume nerezolvate, pe nevoi, pe dependență. Mai ales pe dependență. El a ales să plece, eu am ales să rămân în București. Mi-am continuat terapia, am descoperit workshop-urile, am mai încercat să dau bacul, pe care nu l-am luat, am început să mă dezvolt, să mă cunosc, să mă regăsesc. Mi-am făcut iar prieteni, am exprimentat din nou diverse joburi și tot așa până în vara lui 2019.

În vara lui 2019, am ales să merg la un workshop, în Constanța, susținut de terapeuta mea cu care începusem procesul în 2017. La acel moment în București eram într-o perioadă rebelă. Petreceam mult, lucram mult, pierdeam nopți, locuiam în apartament cu cei mai buni prieteni Eliza și Amedeo, totul era ca un party continuu. Eram fericită, fericită în acel mod. În suflet simțeam acea nevoie de schimbare, din nou.

După 3 zile de workshop în Constanța, un workshop memorabil pentru mine, cu vindecări de traume adânci, în relație cu mama și cu tata, mă cam bătea gândul să mă mut. Ei, așa am și făcut, nu m-am mai întors în București de atunci, decât după bagaj...și nu cel emoțional. S-au așezat lucurile foarte rapid aici, parcă s-au aliniat toate în sprijinul meu. Locuință, job, am luat și bacul, am intrat și la facultate. Bingo ! Toate în decursul a 2-3 luni.

Am ales aria psihologiei, deoarece am avut nevoie să înțeleg viața, să dau un sens acestui tumult și să înțeleg mai bine oamenii, să înțeleg pe bază facem alegeri, ce ne mișcă, ce ne schimbă, și îmi doresc să împart toate acestea. Am mai bine de 2 ani de când locuiesc în Constanța, aici am atins gustul fericirii și al iubirii pentru prima dată în viață, autentic. În acest oraș m-am conectat cel mai sincer cu mine, în liniște. Fără haos și party.

Acum, în 2021, aproape 2022 deja, readuc la viață acest blog, cu scop de vindecare, de sprijin, de prietenie și de blândețe pentru persoanele care au nevoie să vorbească, pentru persoanele care sunt interesate de astfel de informații, pentru persoanele care simt că sunt pe aceleași vibe cu mine.

Încă odată, eu sunt Sorana Cașu și iubesc oamenii, îmi doresc să lucrez, să ghidez și să ofer sprijin oricui simte că are nevoie. Sunt aici! Bine ai venit pe blogul meu ! Te îmbrățișez !

Postări populare de pe acest blog

Copilul de zahăr

Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane. Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața

Raw

Scriu asta cu iubire pentru corpul meu. Ce mai nasoală perioadă pe care mi-o amintesc, apogeul durerii și al urii de sine, se întâmpla prin 2018. Aveam 20 de ani, eram proaspăt mutată în București și nefericită, mă aflam într-o relație care o luase la vale de ceva timp, abia începusem terapia și nu știam ce cu mine, cine sunt și încotro se îndreaptă viața mea. Nu eram conectată cu mine, nu simțeam nimic în corp, nu îmi simțeam emoțiile și cred că trăiam doar așa, la suprafața apei cât să nu mă înec. Îmi amintesc cu o mare compasiune față de mine însămi și de puștoaica ce eram, cât de mult mă uram când mă uitam în oglindă. Îmi amintesc cât de dezgustată eram de ceea ce vedeam și cât de monstruoasă mă consideram. Mâncam pe fond emoțional, inconștient și necontrolat, orice, oricând, chiar și când nu îmi era foame și de obicei doar junk food, doar că pe atunci nu știam că asta este o problemă reală, credeam despre mine că pur și simplu sunt gurmandă. Abia acum aproape 2 ani am aflat

Este ușor

Este ușor să îți dorești ca lucrurile din viața ta, care te-au modelat ca pe o plastilină, să se fi întâmplat într-un mod diferit. Este ușor să te gândești ca măcar o singură acțiune să se fi întâmplat altfel, ar fi dus acum în prezent, la o cu totul altă realitate. Am trecut prin Eforie Nord acum câteva zile, acel loc reușește să mă trimită în trecut de fiecare dată. Trecutul nu există, cum nu există nici ziua de ieri, dar trăiește în inima și în creierul meu sub formă de emoție, din emoții vorbesc, din tot ce am simțit, asta este realitatea mea asupra trecutului și cel mai probabil, a noastră, a tuturor. Eram ieșită de pe băncile școlii, era 9 iulie 2016 și terminasem Bac-ul cu o zi în urmă. Abia așteptasem momentul, era biletul meu de plecare din orașul în care m-am născut. Privind în trecut, sună absolut nebunește tot ce am făcut. Am plecat de acasă, aveam 100 de lei și câteva lucruri într-un geamantan împrumutat, eram singură și urma să merg să ma angajez la mare, pe un post