Cică să vorbești cu alte persoane despre ceea ce ai pe suflet te ajută să te simți mai bine. Cred că așa este, în cele mai multe cazuri, dar clar nu în cele în care, persoana cealaltă întoarce discuția doar asupra problemelor sale personale. Mie îmi place să comunic cel mai mult, de exemplu, cu persoanele care doar ascultă. Oricum, acesta este un alt subiect.
Eu mă întreb altceva, așa ștergând geamurile am avut această idee despre acest material. Probabil ar trebui să șterg geamuri mai des, sau poate că geamurile au ele un spirit revelator aparte, prin claritatea lor directă către lume și cer.
Haha. Revenind.
Cu cine vorbesc despre problemele mele când nu simt să mă deschid față de o persoană din exterior?
Cu mine însămi.
De ce? Pentru că în procent de 97%, aș îndrăzni să spun, nu este despre ceilalți, ci despre sine. Astfel, discut și rezolv întâi cu mine, apoi revin cu o concluzie către cei din jur.
Cum vorbesc cu mine însămi?
Eu când simt că am probleme de spus, primul pas este să le rostesc cu voce tare. Eu cu mine în casă, în pat, în oglindă, la masă, în magazin, în mers. Bine, mai rar ultimele două variante, dar ați prins ideea.
Consider un prim pas foarte interesant și important, deoarece de multe ori în mintea noastră o situație pare foarte supărătoare și dificil de rezolvat, dar de multe ori, real vorbind, e doar în imaginație. Prin verbalizarea ei, putem decide dacă e cu adevărat serios sau nu.
Al doilea pas este să dezvolt subiectul, adresându-mi mai multe întrebări. În acest fel putem realiza de unde vine cu adevărat deranjul și înțelegem ce avem de rezolvat cu adevărat. Mai mult decât atât, întrebând, vin și răspunsurile de la sine, care ne îndrumă către claritate.
Al treilea și cel final, împăciuitor sunt afirmațiile. Sună tare cool, nici nu știu cum să le numesc altfel, sunt concluziile de fapt, care au rol de încheiere, îmi place să spun.
Să ne imaginăm un exemplu:
Să zicem așa, sunt eu Sorana, sâmbătă dimineață în bucătărie făcându-mi cafea, simțindu-mă puțin apăsată de o situație care s-a întâmplat cu o zi înainte, despre care nu simt încă să vorbesc cu o persoană. Mă simt confuză, nu reușesc să îmi dau seama ce s-a întâmplat, mintea mea creează zeci de scenarii care mă obosesc și parcă sunt din ce în ce mai negative, mă simt parcă și furioasă, pare că eu mă străduiesc aici în bucătărie iar celeilalte persoane nici nu îi pasă.
Primul pas: Verbalizarea situației.
Sunt supărată pentru că partenerul meu a vrut să îmi facă o surpriză de vineri seara și a luat bilete la un film. Eu îmi imaginasem alte planuri, precum o cină drăguță de vineri seară în doi, la noi acasă. Planurile noastre s-au bătut cap în cap, eu m-am înfuriat că el nu m-a întrebat, așa că, furioasă fiind am ales să rămân acasă. Partenerul meu s-a adaptat situației, așa că a chemat un prieten cu el la film. Eu m-am înfuriat și mai tare și mi-am încheiat seara cinând singură.
Al doilea pas: Întrebări.
De ce m-am supărat oare că prietenul meu nu m-a întrebat de film înainte să ia bilete? Eu l-am anunțat pe el despre cină? Este oare drept să consider că doar el trebuie să mă întrebe înainte de face ceva? De ce am ales să nu merg la film? Oare chiar nu voiam să văd acel film sau oare nu am mers ca să mă răzbun pentru că trebuia să renunțăm la cina pe care am pregătit-o? Era oare atât de tragic să luam cina după film? Oare nu îi pasă de eforturile mele sau e doar în capul meu? Este oare drept ca el să meargă la film cu prietenul său, iar eu să iau cina singură? De ce am ales să rămân acasă? Cum m-am simțit? De ce m-am simțit așa? Ce spune asta despre mine? De ce m-am simțit oare abandonată? De ce am simțit oare că nu contez? De ce simt că trebuie să se facă mereu precum doresc eu? Oare îmi place să dețin controlul? De ce îmi place? De ce mă tem oare să nu am control? De ce îmi este teamă de fapt? Până la urmă toată situația este despre partenerul meu sau despre ceva ce am de rezolvat eu cu mine? Mai am de ce să fiu supărată? Cum pot să îmi îmbunătățesc comportamentul și viața?
Al treilea pas: Afirmațiile.
Este ok. Sunt în siguranță. Nu am de ce să mă tem. Este fain să fii spontan uneori. O cină mâncată mai târziu nu este un dezastru. Eforturile mele contează. Eu contez. Nu sunt singură. Nu sunt abandonată. Partenerul meu a ales corect că a decis să folosească biletele de film. Gândurile nu sunt eu. Oamenii sunt liberi. Dreptatea nu este mereu la mine, iar asta este ok. Aș fi putut să vorbesc și eu despre planurile mele. Să dețin mereu controlul este obositor. Îmi dau voie să iau o pauză de la asta. Îmi dau voie să greșesc. Nu mă judec. Mă accept și mă iubesc. Sentimentele mele sunt valoroase. Eu sunt. Mă iubesc. Mă simt iubită. Problema mea nu mai este o problemă. Nu a fost o problemă. Am avut nevoie să realizez câteva lucruri noi iar asta este foarte tare. Nu sunt supărată pe partenerul meu. Data viitoare am să încerc să gestionez altfel situația. Dacă nu îmi va ieși, este ok, am să mai încerc până am să reușesc. Am să caut ajutor de specialitate dacă am să simt că am nevoie. Am rezolvat situația.
Acesta este un exemplu, tind să cred că ne oprim deseori în fața unor situații de acest gen. Ele se rezolvă. Noi suntem cheia de cele mai multe ori. Trebuie doar să discutăm cu noi sincer.
Stai și tu la taifas cu tine și vezi cum te simți. Good luck! ❤
