Ciao! Probabil majoritatea care citiți aceste postări deja mă știți, probabil unii nu. Pentru cei ce mă cunosc: vă mulțumesc că sunteți aici și sunt recunoscătoare că rezonăm; pentru cei care ajung prima dată la acest blog: bine ați venit și fie ca faptul că sunteți aici să nu fie o întâmplare și să vă ajute pe drumul vostru.
E schimbătoare vremea astăzi și mă simt ușor melancolică și hipersensibilă. Deja am plâns la câteva videoclipuri de pe tik tok și la o poză de pe instagram și nu e nici 12. Parcă le și caut cumva. Oricum, pentru că este această stare atmosferică și sunt și eu cum sunt, ieri mi-am cumpărat o agendă nouă, cu intenția de a o folosi ca jurnal. Nu că îmi trebuia, pentru că dețin o stivă, doar că am vrut un plus de serotonină ieri, așa că ~Ups, I did it again!~
Și oricum, nu toate pe care le am pot fi folosite ca jurnal, ba-s prea mici, ba prea mari, ba înguste, ba au șină și mă incomodează la scris, că așa-s stângacii, ba nu îmi dau acel vibe că ar știi să păstreze secrete sau să îmi conțină emoțiile, că și asta e o treabă serioasă, nu o face oricine.
Azi am început al 4-lea jurnal. Primul e terminat absolut, doar pe copertă nu am apucat să scriu, următorul mai are 2-3 pagini goale, dar nu mai simt nevoia de încheiere, iar cel mai recent este 70% gol, dar face parte din categoria ”agende care nu pot fi jurnale” deoarece e prea mare și impractic de plimbat în geantă. E așa mare încât dacă îi pun un lanț, îl fac pe el însuși una.
Uneori, recitesc jurnalele veterane cu timiditate. Le-am început odată cu terapia prin octombrie 2017 și am realizat că vindecarea drum lung este. Văd pasaje pe care le-am scris despre emoții pe care le aveam atunci și îmi dau seama că mai există și astăzi înlăuntrul meu, doar că nu atât de puternice. Astăzi sunt mai conștientă de mecanismele mele de apărare și le gestionez cu mai multă maturitate.
Scrisul pe o foaie fară viață poate reprezenta un act profund terapeutic. Uneori, am sentimente atât de subtile sau atât de încărcate și complexe, încât nu le pot pune în cuvinte. Nici pentru mine, nici pentru o altă persoană care și-ar dori să mă asculte, așa că mă refugiez în scris. Iubesc scrisul de mână cu stiloul. Pe de altă parte, indiferent de numărul de oameni pe care îi ai alături și cu care ai putea vorbi fără să te simți judecat, gestul de a așterne niște trăiri pe un spațiu fizic este un act atât de intim, încât este păcat să nu îți dai ție această experiență inocentă și eliberatoare.
Până nu demult, să mergi la psiholog era văzut ca un gest absurd făcut de oameni nebuni. Acest stereotip mai există și în ziua de astăzi, din nefericire. Din fericire, în ultimul timp a devenit ”o modă” să faci terapie, iar asta este un lucru fain, măcar dintr-o perspectivă. Important de știut este că indiferent de tipul de copilărie pe care l-a trăit fiecare, acea perioadă lasă urme în psihicul nostru. Ele pot fi adânci sau nu, dar ele există. Când suntem mici, lucrurile sunt atât de subtile, legate de o funie atât de subțire, încât nici nu ne putem da seama când se întâmplă. Alina Eremia a dat un exemplu fain la un podcast: ”și simplul fapt că părintele a întârziat să te ia de la grădiniță din diverse motive, poate naște în tine emoții extrem de puternice.” și acum continui eu: care, dacă nu reușesc să fie gestionate de părinte într-un mod sănătos, rămân acolo în interior și îți pot crea (aproape sigur) sentimente de genul ”nu contez”, ”nu sunt iubit”, ”sunt al nimănui”, ”poate dacă nu plângeam astăzi înainte de grădi, nu mă abandona mami/tati aici”, iar ele rămân acolo și rulează în fundal fără oprire, până ajungi să te identifici cu ele.
Mai târziu, adult fiind, deja crezi despre tine că ești în acel mod (singur, al nimănui, neimportant, neiubit) și te vei comporta inconștient în consecință, fapt care îți va afecta viața individuală și relațională de zi cu zi. Acesta este un exemplu care se întâmplă odată și probabil multe astfel de situații, nevinovate la bază, se mai pot întâmpla în copilărie și uite așa se umple tolba de traume. Și nu ar fi atât de rău că le avem, situația se agravează când creierul nostru găsește o situație asemănătoare cu una care, în copilărie ne-a traumatizat și caută să ne ferească de ea prin răspunsuri traumatice.
Exemplu: ”Întârzie sau uită partenerul/partenera să ne ia de la muncă și ne amintim instant de întamplarea de la grădiniță.”
În cazul fericit, oamenii devin conștienți de comportamentele proprii, astfel merg la terapie pentru a le rezolva, trăindu-și viața apoi autentic, nu într-un mod controlat de răspunsuri traumatice. ”Înțeleg că partenerul/partenera a avut o zi mai încărcată și a uitat/întârziat să mă ia de la serviciu. Este normal deoarece suntem oameni. Chiar dacă această situație îmi amintește de una din trecut, nu înseamnă că este aceeași, deoarece mama/tata și partenerul/partenera sunt două persoane diferite. Asta nu are deloc de a face cu iubirea. Am să iau un taxi dacă este cazul.”
În cazul mai puțin fericit, oamenii trăiesc inconștient și aleg (tot inconștient) să se victimizeze și de cele mai multe ori să caute un responsabil în exterior. ”Nu înțeleg de ce partenerul/partenera a uitat/întârziat să mă ia de la serviciu, așa îmi făcea și mama/tata când eram mic(ă). Oare chiar nu contez pentru nimeni?! Este clar că partenerul/partenera nu mă mai iubește și că nu îi mai pasă de mine. Eu ce fac acum?!”
Aceasta este diferența enormă de reacții la ~triggere emoționale~ (trad. reacție emoțională la o situație asemănătoare cu una care ne-a cauzat emoții puternice în trecut, de obicei traumă).
Foarte important de reținut este că părinții noștri nu poartă o vină pentru că nu au știut să reacționeze în x,y mod. De ce? Pentru că și reacțiile lor sunt rezultatul modului în care părinții lor s-au purtat cu ei pe când erau copii. Știm prea bine perioadele din trecut: război, comunism și post-comunism.
Unde mai încape să vorbim de ~parenting~?!
Poate vă veți gândi că vorbesc mult despre acest subiect și am motivele mele să o fac. Sănătatea mentală și spirituală sunt atât de importante, încât nu ar trebui puse niciodată pe alte locuri decât pe cel dintâi, una lângă cealaltă. Planul emoțional afectează absolut totul în exteriorul nostru: relații, carieră, viață personală, boli, trup, etc. Nu spun eu asta pentru că nu am inventat eu roata în 2022.
Creditul este al celor care au crezut și care au avut curaj să încerce, care și-au dedicat zeci de ani din viață studiului, acum decenii sau secole în urmă.
Îi avem în ziua de astăzi pe cei ce duc mai departe cunoștințe atât de valoroase nouă în diverse domenii, ce vizează atât psihicul cât și fizicul: Gabor Maté, Joe Dispenza, Peter A. Levine, Julie & John Gottman, Esther Perel, Brené Brown, Daniel Goleman, James Clear, Gașpar Georgy, Petronela Rotar, Paul Olteanu, Raluca Anton, iar lista poate avea câteva pagini bune.
Terapia făcută din timp salvează ani de fericire.
Așa că, cine se trezește de dimineață la terapie ajunge.
Notă de subsol: Eu, Sorana Cașu sunt absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației. Încă nu sunt psiholog acreditat COPSI. Toate informațiile pe care le dețin sunt din experiență personală, din experiențele pe care le-am adunat mergând la terapie individuală, încă de la vârsta de 19 ani, prin participarea la workshop-uri și retreat-uri de dezvoltare personală și prin cărțile din domeniu, ale autorilor menționați mai sus, și nu numai.
Psihicul uman este un instrument delicat, înainte de toate informațiile exterioare, tu te cunoști cel mai bine! Ai grijă de mintea și de corpul tău!