Gândul sau gânduri de seară.
Este lună nouă în Săgetător, iar Paul Olteanu zicea la un podcast că ar recomanda medical, pe rețetă, jurnalul de recunoștință tuturor românilor. A mai zis cândva și că recunoștința se exersează, așa este. Recunosc că mie îmi este destul de greu să mă păstrez în sentimentul de recunoștință, însă am să continui să încerc.
Mă simt neliniștită pe interior în ultimele zile, îmi lipsesc anumite sentimente pe care le aveam cândva și nu mă refer neapărat la emoții plăcute. Îmi este dor uneori, dar cel mai des în perioada asta de noiembrie- final, de acel sentiment adânc de singurătate pe care îl simțeam în vreo seară în care, cel mai probabil sufeream și îmi petreceam noaptea stând trează, fumând, uitându-mă pe fereastră. Este acel moment când simți că toate celelalte case pe care le vezi dorm, sunt liniștite și fericite, iar tu te simți cel mai ciudat, singur și nefericit om de pe întreg pământul.
Când spun că îmi este dor nu mă refer, la propriu. Este doar un dor inconștient de cunoscut, pentru că în aceaa stare mă simt ca acasă, nu există secrete. Am petrecut multe nopți împreună. Cu ideea de a fi fericită și de a avea viața în ordine nu sunt deloc obișnuită, nu am mai fost aici înainte.
Încă învăț.
Azi-noapte când veneam din club cu partenerul meu era frig, plouase și am ales să mergem pe jos spre casă. Dintr-o sclipire de câteva momente l-am simțit din nou pe vechiul meu prieten, care din punct de vedere morfologic s-ar zice că este femeie, dar la mine este bărbat, iar atunci mi-am amintit de toată arta creată din acea stare de spirit, de toate deciziile radicale pe care le-am luat în acele seri, de toată realitatea pe care mi-a așternut-o în față, și de tot vidul creat în mine, care mi-a oferit spațiul să mă ascult, ca să mă cunosc.
El este vechiul meu prieten, dar și vechiul meu coșmar, Lunaticul- profundul și înfricoșătorul sentiment că ești absolut singur pe lume, tu față în față cu propria-ți viață și că nu este nimeni acolo să te salveze, pentru că nu trebuie să fie.
Deci, ce nu promitea la început a fi o scriere de recunoștință, s-a transformat într-o scrisoare către prietenul și dușmanul meu, Lunaticul, față de care sunt profund și autentic recunoscătoare pentru toate emoțiile pe care le-a creat în mine.
Ne mai simțim prin picături de momente, că acum nu-mi mai e frică. ♡