Îmi amintesc că eram iubită pe strada pe care locuiam, vecinii mă numeau ”păpușica” și eram des invitată prin casele lor la desene animate, la dulciuri, sau se întâmpla des să vin acasă cu poala plină de ouă. Eram tare mică, mânuțele mele și îndeletnicirea de pe la 3-4 ani, m-au ajutat să sparg de câteva ori ouăle până acasă. În drum spre piață, un drum liniar de la casa noastră, eram oprită des de alți prieteni ai lui Tanti Geta, care mă rugau să le spun o poezie în schimbul câtorva bomboane.
Tanti Geta era o femeie minunată și curajoasă. Fusese toată viața funcționar la bancă, iar acum, văduvă, pensionară, cu fiu mare, în prag de căsătorie. Nu știu câți ani avea Tanti Geta când ne-am întâlnit, eu sigur aveam vreo 3, ea cred că vreo 68. Sper să nu mă înșel prea tare, când ai 3 ani nu prea le ai cu vârstele. Ne-am plăcut la prima vedere, mi-a adus o ciocolată și o rățușcă de cauciuc. La orfelinat nu prea aveam parte de dulciuri, sau când aveam, noi ăștia mici nu prea câștigam în fața celor mari.
Viața la orfelinat era ciudată și neplăcută, nu înțelegeam prea bine regulile de funcționare, deci nu prea știam cum să mă comport. Am câteva amintiri despre cantina în care mâncam, despre camera de relaxare, unde erau un televizor, o canapea și o masă de ping-pong. În spatele canapelei erau ușile băilor și scara către camerele noastre de la etaj. Țin minte că doamnele îngrijitoare nu aveau răbdare cu noi, erau mereu indispuse, nervoase și ne loveau des, cu nonșalanță. Neînțelegerea și palma, așa funcționam pe atunci, la începuturi de anii 2000.
Din fericire, nu am zăbovit prea mult acolo, nu știu exact cât, deoarece în familia noastră, nu se vorbește despre asta, ca și cum nu s-a întâmplat, ca și cum nu este necesară o explicație. Mama mea biologică, care a luat decizia de a ne lăsa la orfelinat, pe mine și pe sora mea, nu cu mult mai mare, adoptă foarte ușor o atitudine pasiv-agresivă când se deschid astfel de subiecte traumatice la întâlnirile familiale, astfel am renunțat la idee, momentan.
La scurt timp după acea întâlnirea cu Tanti Geta, am ajuns acasă la ea, în casa vernil de pe strada Dobrogei, numărul 44A, poate puțin ironic față de domiciliul meu actual, nu?! Ne-am împrietenit repede, de-alungul anilor mi-a măsurat înălțimea pe pragul ușii, mi-a pus funde în păr în fiecare dimineață, mi-a apretat manșetele și gulerele uniformelor școlare, a fost alături de mine de la prima zi de grădiniță, m-a învățat să scriu înainte să întru în școală și sigur a făcut mult mai multe, poate nu mi-ar ajunge aceste pagini să înșiruiesc, poate nu îmi amintesc multe dintre ele, dar îmi amintesc cum mă simțeam: iubită.
Pe la 6 ani mi-a povestit despre aura unui trup și despre chakre. Ce?! Exact! Am fost crescută de cea mai potrivită persoană pentru mine și nu îmi doresc să se fi întâmplat altfel. Mi-aș fi dorit, poate, ca ea să nu îmbătrânească și ca eu să nu mă fi mutat la mama biologică 3 ani mai târziu.
(Eu și Tanti Geta, 26 februarie 2004)