Mi se spune des să mai scriu, că scriu fain și că inspir prin poveștile mele. Uneori doar asta aș face, aș petrece ore întregi scriind și scriind până când ar ieși la lumină din interiorul meu tot ce vrea să fie văzut și auzit. Aș scrie până când nu ar mai fi nimic de scris și chiar și atunci tot cred că s-ar mai găsi ceva de scris despre asta. Uneori mă simt expusă complet, fără scut, fără protecție și fără ziduri; mă simt goală și privită atent și încă nu sunt sigură de sentimentele pe care le am vizavi de asta. Scrisul vindecă copilul ăla pe care nu l-a întrebat nimeni ce vrea, ce crede sau ce simte și nu l-a ascultat cineva atunci când voia să împărtășească despre ce vrea, ce crede sau ce simte. Pentru asta scriu eu, pentru mine cea copilă, cea puștoaică și cea adolescentă. Toate sunt în mine și vor să preia cuvântul pe rând, iar eu le las la conducere, le onorez și le iubesc pe fiecare în parte. Sunt un om care simte foarte intens și până nu demult, credeam că e ceva greșit la
Sorana Cașu