Mi se spune des să mai scriu, că scriu fain și că inspir prin poveștile mele. Uneori doar asta aș face, aș petrece ore întregi scriind și scriind până când ar ieși la lumină din interiorul meu tot ce vrea să fie văzut și auzit. Aș scrie până când nu ar mai fi nimic de scris și chiar și atunci tot cred că s-ar mai găsi ceva de scris despre asta. Uneori mă simt expusă complet, fără scut, fără protecție și fără ziduri; mă simt goală și privită atent și încă nu sunt sigură de sentimentele pe care le am vizavi de asta.
Scrisul vindecă copilul ăla pe care nu l-a întrebat nimeni ce vrea, ce crede sau ce simte și nu l-a ascultat cineva atunci când voia să împărtășească despre ce vrea, ce crede sau ce simte. Pentru asta scriu eu, pentru mine cea copilă, cea puștoaică și cea adolescentă. Toate sunt în mine și vor să preia cuvântul pe rând, iar eu le las la conducere, le onorez și le iubesc pe fiecare în parte.
Sunt un om care simte foarte intens și până nu demult, credeam că e ceva greșit la asta. Testele de pe internet și psihologul din liceu m-au făcut să cred despre mine că sunt distrusă emoțional și că sunt incapabilă să experimentez iubirea. Nu cred că m-am simțit mai izolată decât am făcut-o în perioada liceului, că tot am adus vorba.
Cu tot cu mecanismul meu de supra-adaptare, clasa a 9-a a fost iadul pentru mine și nici anii următori nu au fost prea roz. Nu m-am integrat deloc în colectiv, am fost marginalizată de către colegii mei pentru că eram un copil ce locuia la sat, eram batjocorită și umilită, mi se călcau caietele în picioare, eram arătată cu degetul și jignită în prea multe feluri. Mă simțeam atât de neputincioasă și de mică și nu găseam o persoană care să poată face dreptate în situație. Cu diriginta nu m-am înțeles în cei 4 ani, până și ea mă umilea uneori din alte motive și nu am simțit vreodată compasiune din partea ei. Să vin cu mama la școală nu m-am gândit nici măcar odată, nu era prea implicată oricum, pentru că știa că mă descurc bine la învățătură și mă descurcam, dar înainte, înainte să am prea multe conflicte emoționale de gestionat.
Începusem să mă simt tare greșită și mă comportam ca atare, o țineam numai din absențe în absențe, din corijențe în corijențe. Eu despre mine știam că pot dacă vreau, dar nu voiam, nu voiam nimic, mă simțeam singură și neînțeleasă și aveam ură pe lumea din jur. Eram precum copilul ăla care face năzbâtii tocmai pentru a atrage atenția părinților, voiam să se întoarcă cineva cu fața la mine și să mă întrebe prin ce trec.
Așa am început să scriu, m-a salvat cumva, am acest blog de 9 ani și mi-a fost cel mai apropiat confident.
A fost soare astăzi, de asta m-am mai deschis puțin :)
~Je m'appelle rebelle fleur~